Scriind, de curând, despre Dan Sociu, l-am numit „preşedintele Generaţiei Naşpa”. Formula nu era una care voia să impresioneze, ci una care mi se părea mie că acoperă eficient substanţa poeziei sale, obraznică şi incomodă la culme. Vehement cu lumea căreia îi aparţine, el nu este, în nici o împrejurare, mai puţin vehement cu sine. Biciul azvârlit peste scalpurile contemporanilor este de fiecare dată îndelung probat pe propriul trup, pe propriile oase, pe propriul suflet. Forţa, originalitatea (farmecul, nu în ultimul rând) poemelor sale vin din turbulenţa (sa) originară, înnăscută. El este trist şi anarhic şi dezgolit de iluzii pentru că are darul de a percepe, ca nimeni altcineva dintre ultimii (cu adevărat importanţi) veniţi în lumea literară, tristeţea şi anarhia unei ţări îmbătrânite prematur şi plină de vicii (genetice poate) ca pisicile de purici în casele murdare.
Citind, pentru a trimite spre tipar cartea de faţă, a Oanei Cătălina Ninu, am avut impresia că reîntâlnesc, pe acelaşi arc de cerc al autenticităţii şi al sincerităţii organice, şi nu jucate ori trucate, un alt alergător de calibru. O gladiatoare puternică şi orgolioasă, care are „indecenţa” de a se mărturisi pe sine complet, de a vorbi în detaliu despre slăbiciunile vizibile şi, mai ales, invizibile ale feminităţii, vulnerabilă prin chiar structura şi datele sale. Dacă la Dan Sociu avem „jurnalul social” al unei Românii fracturate, cu handicapurile şi tarele în prim plan, la Oana Cătălina Ninu avem „jurnalul zilnic” al unei adolescente care îşi exprimă lejer, într-o greţoasă Românie post socialistă şi post comunistă, visceralitatea, intimităţile trupului, cancerul unor singurătăţi uriaşe, poate de neimaginat la o fată de numai de douăzeci de ani.
Astfel, şi Oana Cătălina Ninu este de regăsit între „copiii” deja maturi, dacă nu de-a dreptul bătrâni, ai ultimei promoţii literare. Probabil că şi parcursul ei poetic, ca şi al celorlalţi coechipieri din generaţia deja afirmată cu brio (Marius Ianuş, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Teodor Dună, Elena Vlădăreanu etc.), are o derulare inversă, dinspre un „eu” al „senectuţii” (precis conturat în textele luate ca întreg sau fragmentar: „sunt bătrână, iubitule, îmi crestez riduri în obraz cu briceagul cu care altădată / ţi-am desfăcut coaja cărnii în S”) spre un „eu” al „tinereţii” care se va întâmpla cândva, când infernul existenţial al imediatului va fi străbătut până în ultimele sale consecinţe. Şi ea simte „enorm” şi vede „monstruos” de la primii paşi ai intrării în literatură. „Sufletul” personajului pe care îl avem sub ochi este un peisaj cu spini însângeraţi, iar (su)râsul lui aduce mai mult a scrâşnet de sticlă pisată, înghiţită fără anestezie. Bubele lui Iov au născut deja rădăcini proeminente în el. Fereastra socială este din cînd în cînd trântită de pereţii concretului agresiv, dacă nu de-a dreptul atroce, „realitatea” ce se prefigurează fiind aceea că noul război de purtat cu brontozaurii culturali ori politici care domină prezentul ar avea în „poem” încărcătura morală care, pusă în situaţia de a exploda, ar dezvolta o forţă cu nimic mai prejos de aceea a unei bombe veritabile.
*
În amplul poem Mandala, care împrumută şi titlul volumului, Oana Cătălina Ninu se autodenunţă flamboiant ca fiind „femeia foarfecă”. Scrie apăsat despre „resturile de carne de la ultimele orgii” şi, în continuarea aceleiaşi negre retorici, mărturiseşte unui cititor probabil demult dezvirginat de existenţa impură (nu fără scămoase delicii masochiste), că este „tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului” şi că aşteaptă iubitul să cadă „în falie ca într-o mlaştină”: „în fiecare seară în somn rup simetric cearşaful sunt / femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă şi încep studiile de estetică / rod zidul membranatic în care îmi ţin strâns trupul de la cap în sus / pântecele mi se deşiră ca atunci când înfigi furculiţa în oul prăjit şi iese sânge / ce să mai mănânc din mine şoarecele meu negru şi sârmos deja se linge pe bot / fac sărmăluţe lungi din lacrimi şi resturile de carne de la ultimele orgii / sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi / în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele tale să-mi împungă nevrotic pielea / ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru atunci mi se va usca părul / îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în punguliţe printre pliurile saltelei / printre cârpele sleioase în care am ascuns păpuşile fără capete şi mâini / atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi / nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri”.
Textul ca atare aminteşte descripţiile şi colajele lui Gherasim Luca din Vampirul pasiv. Cînd vorbeşte despre „cîrpele sleioase” în care a „ascuns păpuşile fără capete şi mîini”, sau cînd spune că „nu-şi va mai băga scobitori în ochi” ori că nu îi „va mai fi frică” să doarmă „pe hoitul (ei) de ieri)”, nu ne e chiar greu să recunoaştem cîteva din uzualele sintagme ale notoriului anarhist. Nu cred că a fost posibil ca poeta să fi citit această carte a lui Luca, care este, de altfel, extrem de greu de procurat, fiind o raritate, dar faptul în sine, că a cunoscut-o sau nu este complet lipsit de importanţă. Căci literatura are cîteodată calitatea de a transmite „genetic”, dacă se poate scrie aşa, formule, tropi, gesturi. Ele fac parte din recuzita absolut obligatorie care în miezul de autenticitate al unei culturi asigură elementele vitalităţii şi ale continuităţii. Aşa se explică de ce, oricît de diferiţi ar fi între ei autorii, ca vîrstă, ca educaţie, mentalitate, deschidere de spirit ori încăpăţînare de a rămâne inaccesibili, întotdeauna există ceva, mai mult sau mai puţin subteran, mai mult sau mai puţin eclectic, mai mult sau mai puţin (in)vizibil, care asigură aparteneţa la celula-mamă, la poezia unei comunităţi care are în plasma sa genuină o aceeaşi limbă şi genă speciale, un acelaşi tip major de sensibilitate şi de iritabilitate a acesteia.
*
Cuvinte precum „falie”, „pliuri”, „fisură” revin obsesiv în poemele Oanei Cătălina Nanu, ele fiind într-un neîntâmplător dialog cu cele deja impuse în matca generaţionistă („fractură”, „greaţă” – proprii în primul rând lui Marius Ianuş, respectiv lui Dan Sociu). Ea practică inteligent un soi de „magie neagră”, credibil personalizată, prin care se conectează, în genere, la un anume univers, specific periferiilor omenescului. În textele sale iau fiinţă, prin reducţie, nuanţe (previzibil) imprevizibile ale inumanului/subumanului, unde legea o fac (auto)flagelaţiile avînd ca punct de pornire „incantaţiile” acide, vitriolante deseori, ale sexualităţii şi morbidităţile fiziologicului: „ascult muzică pe întuneric i’m not a horse să-mi rup cu dinţii pielea neagră de pe piept / şi să rânjesc când te călăresc şi port pinteni […] dincolo de uşă e dumnezeu / se spală singur pe picioare se rade în cap îşi tatuează cruci zbiară la / mama să scoată rufele pe sârmă printre cămăşi una mai păstrează mirosul tău / de carne crudă albă salivez până mi se lipeşte limba de calorifer / îmi scobesc cu lingura uterul în cavitatea asta pot intra cu tot cu cap / în crupa asta tu te ghemuieşti şi-mi zgârii pereţii până la sânge / interiorul grunjos e uns cu slănină apa şi uleiul nu se amestecă / tu te umfli ca o meduză printre porozităţile mărului meu coajă tare gust / dulce-acrişor infinitele tale membre îmi caută inima pe dinăuntru / o inimă plată farfurie zburătoare / îmi ascut căngile”. Putem vorbi chiar, de la un moment dat încolo, în noua lirică (desigur, spre stupefacţia celor care nici măcar nu şi-au imaginat că şi în literatura autohtnă se va ajunge vreodată la maxima detabuizare), de „generaţia cu cartea între pulpe”: „stau cu trei degete înăuntru / două în afară miroase a peşte şi a vise împuţite mai adânc calea victoriei şi pliurile oglinzii / între care mă glisez goală cheală cu cartea între pulpe…”. Un asemenea citat, desprins din context, ar putea fi considerat, repet, de-a dreptul insultător pentru cei care îmbrăţişează o femeie abia după ce au astupat straşnic ferestrele şi după ce au stins becurile şi veioza, ori pentru cei care cred că literatura se poate înghiţi ca o simplă prăjitură la prânz, dulce şi siropoasă.
În poemul ca atare, cuvintele abia reproduse se spală însă de indecenţă unele pe altele, precum o cămaşă purtată în miezul verii se curăţă, cu apă şi săpun, de praf şi sudoare. „Florile răului” – e chiar igienic să ne mai aducem din când în când aminte de bravul nostru Charles Baudelaire – nu sunt chiar „rele”, ba, mai mult, ele se încarcă de un fior special, care vorbeşte coerent despre singularitatea fiinţei, despre gravitatea de fond a fiecărui gest („moartea ne râcâie cu unghiile netăiate”) şi a fiecărui fapt uman, fie acela şi unul care desenează cu maximum de precizie o recentă acuplare. Dar să transcriem, pentru a nu fi nevoie să fim crezuţi pe cuvânt, textul la care ne referim, în integralitatea sa: „moartea ne râcâie cu unghiile netăiate pe spinare unghiile mele au înţepenit / pe grilajul de carne dinlăuntrul tău you know it hurts me too mai adânc / pojghiţa lunii devenind tot mai compactă şi apa asta roşie / impregnată cu pene şi conserve desfăcute mai adânc se ghemuieşte o carcasă metalingvistică / mai adânc îmi spui şi mă dau peste cap sub covor mama zgârmă după picioare divine / dar pe dumnezeu îl inhalăm cu toţii ca pe-un drog îl pisăm şi ne coasem limbile unul de altul / lanţuri trofice sau uniunea europeană mai adânc nu e un refren mai adânc stau cu trei degete înăuntru / două în afară miroase a peşte şi a vise împuţite mai adânc calea victoriei şi pliurile oglinzii / între care mă glisez goală cheală cu cartea între pulpe cu tine în cărbune / cu părul de 1 m pe burtă cu burta tăiată cu firele de păr răsfirate ca o sepie / înăuntru”. Îmi aduc aminte că poeta, în cursul anului trecut, şocase auditoriul trimiţând spre publicare un poem care sublinia cu maliţie, dar memorabil, ceea ce se voia a fi chiar o artă poetică: „cu creionul scriu un poem pe pereţii vaginali creion foarte ascuţit literele rămân pentru totdeauna”.
*
„Spectacole” cu accente ale răzvrătirii, în poezia din acest volum al Oanei Cătălina Ninu, nu sunt puţine, dar de fiecare dată sau aproape de fiecare dată ele sunt acoperite de „zgomotul de fundal”, care este unul al interiorităţii needulcorate, al singurăţăţii şi al durerii în ultimă instanţă. Fragmente precum acesta: „numele meu este ana şi am venit să vă sucesc minţile / îmi târăsc după mine femeile din cearşafuri, despletite şi însemnate cu mir / le trag de păr le desfigurez le muşc de coapse le alung în cutele fustei / îmi cos limba de buric cu aţa din cui…”, se alătură natural altora unde se descrie „briciul griului” ori „nisipul din vene”, ori „durerea din fiecare unghie”: „răsfoiesc calendarele fotografii alb-negru cu străini pişcându-mă de mână / canalele de scurgere cu camere video briciul griului durerea din fiecare unghie / din fiecare colţ solzos al trupului nisipul din vene nisipul greu scrâşnind între dinţi / răceala gresiei din dimineţile fără coate şi genunchi”. „Unghia”, ca nominalizare a extremităţii, a marginii, dar şi a unei posibile arme de atac sau de apărare, sau, în egală măsură, de autodistrugere, este o prezenţă constantă în fluxul textelor. Iată şi un exemplu care denotă o evidentă ingeniozitate: „de sub unghii ţâşnesc cuvinte-şireturi / te legi cu ele la pantofi şi merg singuri”. Aminteam de un „spectacol” în sine, al tristeţii şi al durerii, şi într-un poem chiar găsim sintangma „mare spectacol mare EU”: „tu nu ai de unde să ştii câtă durere e în mine mă doare şi cuta perdelei / pliată ca lama unui cuţit mă vâr sub birou şi simt forcepsul în jurul gâtului / îmi ard părul îl împletesc cu moţul tău de la un an mama mă gâdila cu părul pe faţă / acum părul nostru încolţeşte în carne se ghemuieşte sub negi / de sub birou bat cu pumnii în calorifer apa ţâşneşte în lichidul ăsta de consistenţă gelatinoasă mă simt ca în / propriu-mi uter sunt postere la ieşire mare spectacol mare EU”. Un vers splendid, căruia îi prevăd o frumoasă carieră în receptarea acestei cărţi şi care se înşurubează firesc în „descrierea” aceluiaşi „mare spectaco mare” al Eu-lui, este următorul: „mă simt singură şi atunci încep să ţes o pânză de păianjen din carne de om”.
Oana Cătălina Ninu, care plusează atât de încrâncenat, după cum am exemplifict, pe reliefarea în poezia sa a unei „apocalipse a interiorului” (sintagma îi aparţine şi ea este aşezată în titlul ultimei secţiuni a volumului), nu face uitate trimiterile directe spre social. Procedează, fireşte, în felul său, nedespărţind viaţa şi „aventurile” violente ale trupului de concreteţea, de duritatea mediului extern. Întâlnim, astfel, un portret de-a dreptul apocaliptic al Bucureştiului. Poemul este semnificativ şi într-o altă privinţă, şi anume pentru „dialogul” pe care pare a dori să-l instaureze cu poetica generaţiei precedente, nouăzeciste. Primul vers din cuprinsul său: „bucureştiul prin care te plimbi fără nimic pe sub fustă”, poate fi privit şi ca o intrare în dialog, peste timp, cu poemele Rodicăi Draghincescu, care acum un deceniu îşi începea poemul Privirea nu prinde chiar tot, cu versuri care au suscitat nu puţine aplauze şi, deopotrivă, negări în trombă: „Singurătatea şi-a aruncat chiloţii în stradă / Ne-am hotărât să purtăm totul direct…”. Redăm textul la care ne-am referit: „bucureştiul prin care te plimbi fără nimic pe sub fustă / bucureştiul cu cruci albite şi dumnezeu pitic lingându-şi rănile / bucureştiul decojind succesiv foiţele de ceapă de pe cupola bisericii / babele chioare îmbrâncindu-şi colivele pentru soldaţii lor roşii / morţi la datorie cu darabalele atârnând cuminte între pulpe toaca lucioasă / ciocăniturile ei ca pişcăturile dese şi rapide pe picioare / sfântul altar se crăcănează drept pe mijloc ţeasta ţi se crăcănează drept pe mijloc / nu poţi nici măcar să arunci mâncarea uitată cu zilele în frigider / sau resturile de carne moartă uitate cu săptămânile în tine / strângi din dinţi strângi rahatul din faţa uşii aprinzi lumânări la morţi pentru cei vii / ungi tocul uşii cu sânge cald de miel / în bucureştiul ăsta îţi înşurubezi trupul ca-ntr-un somn fără vise / bucureştiul cu labe păroase se sprijină de umărul tău / bucureştiul te ţine de mână şi ţi se face frică / cerul umed şi portocaliu ţi se lipeşte de ceafă”. Dacă Rodica Draghincescu scria despre „privirea [care] nu prinde chiar tot”, Oana Cătălina Ninu afirmă că „trebuie doar să ştii să vezi”: „cu poezia să tragi de hălci de carne să te lungeşti în toate direcţiile trebuie doar să ştii să vezi / moartea cu o carte sub vestă derrida bataille evola şi balansul şoldurilor scârţâitul patului…”.
Nu trebuie neapărat s-o credem pe cuvânt pe autoare când spune: „scriu ca să uit că trăiesc”. Pentru că scrisul în sine este viaţă plauzibilă; deseori, cu siguranţă, este chiar viaţa-viaţă. Trebuie însă să o credem, fără nici o reţinere, atunci când pledează, extrem de convingător, pentru mărturisirea totală prin biografie, prin gestica zilnică, prin filosofia pe care ţi-o asumi şi, fireşte, prin poezia ca atare pe care o scrii şi în care trebuie să ai puterea să te zideşti complet, exact aşa cum eşti. Privit din acest(e) punct(e) de vedere, poemul Falia este exemplar, pledoaria pentru „sinceritate” ca „boală a secolului” fiind, în fapt, o pledoarie evidentă pentru o nouă „sensibilitate” în poezia română de azi: „suntem tineri şi nu mai trebuie decât să mărturisim să ne descleştăm dinţii / vom mărturisi totul totul visele noastre bolile urmele de pe trupuri / iubirile crestate cu cioburi pe cornee sinceritatea este boala secolului / cu sinceritatea asta ca un magiun tu îmi mânjeşti mâinile / mâinile mele negre cu vene proeminente cu zgârciuri subţiri / mâinile mele ling fierul schelelor abandonate ochii sunt insensibili la praful gros / aşezat şerpeşte pe suflete dar mâinile mele mâinile mele plâng în hohote…”.
Finalul poemului, care numeşte, cu forţă, drama (tragedia) care este chiar faptul de a scrie o altfel de poezie într-o ţară încă preponderent balcanică „în simţire” şi în receptarea noutăţii, şi care, punând punctul pe „i”, insistă asupra „fericirii cu solzi de peşte”, este unul extraordinar: „domniţă, suntem inacceptabili social / la nouăsprezece ani nimeni nu-ţi crede ratarea / la nouăsprezece ani nimeni nu-ţi controlează mâinile de băşici de la scris / la nouăsprezece ani nimeni… // pe aleea din faţa cazinoului pietrele mozaicate îmi par nesfârşit de lungi / (pietre funerare pesemne) / apa asta sărată e un zid dincolo de el fericirea cu solzi de şarpe”.
În totalitatea sa, Mandala, cartea de debut a Oanei Cătălina Ninu, este un incitant, un complex jurnal pentru curajoşi. Numele ei trebuie reţinut deja ca o certitudine a noii generaţii, douămiiste. Îi întrevedem, realmente, o carieră literară (de o valoare) ieşită din comun.
(Text publicat ca postfaţă la volumul: Oana Cătălina Ninu, MANDALA, Ed. Vinea, 2005; format: 21 x 21 cm; 92 pagini; coperta: Cătălin Furtună, după un desen al autoarei; carte distinsă cu „Marele Premiu Ion Vinea”, secţiunea „Debut” – Festivalul Vinea, Ediţia a XIV-a, Bucureşti, 2005; juriul: Mihail Gălăţanu, Octavian Soviany, Nicolae Tzone.)