Cel mai premiat volum de versuri din 2005 îi aparţine studentei Oana Cătălina Ninu (n. 1985).
Apărut la Editura Vinea, Mandala, debutul atât de precoce al tinerei autoare din Constanţa, era o carte aşteptată în minuscula şi tot mai neînsemnata noastră „lume literară”, după ce versurile tinerei făcuseră oarece vâlvă cam de când Ninu era încă prin clasa a XI-a în cenaclul Euridice condus de către Marin Mincu, spaţiu în care cei mai mulţi dintre „douămiişti” s-au afirmat între 2002 şi 2004.
Când a publicat versuri mai mult sau mai puţin licenţioase în „Ziua literară” şi „Paradigma”, sub girul mereu surprinzătorului M. Mincu, m-am pronunţat cu o urmă de îndoială asupra producţiilor acestei talentate autoare. Îndoiala mea se referea la o anumită rostire mecanică a unui subiect poetic angoasat, atingând parcă voit toate motivele şi temele tabu ale sexualităţii fetei pe cale de a deveni femeie.
E plin de menstre, de coborâri în visceralul cel mai tern şi mai monoton, de explorări ale sexualului fără o minimă protecţie (măcar stilistică), de ambiguităţi lesbieneşti şi de evidente reziduuri din versurile Elenei Vlădăreanu în poezia Oanei Ninu. De parcă, stăpânind foarte bine o reţetă, controlând perfect expresia tensionată şi „neagră” a unei poezii feminine isterice şi dezinhibate uneori până la grotesc, poetesa pontică şi-ar fi inventat întruna dramele (traumele), zgândărindu-se intenţionat şi forţând orizontul de receptare al cititorului său cam în felul în care o făcuse Anne Sexton în urmă cu 40 de ani. Sau, ceva mai aproape de noi, Rodica Draghincescu, poetă care în anii ’90 reuşise să-i supere pe mulţi purişti prin nervozitatea şi cvasi-obscenitatea versurilor sale.
Toate lucrurile pe care le-au clamat cei mai mulţi dintre autorii ultimei generaţii se regăsesc, într-un fel sau altul, în „Mandala” Oanei Ninu. Atingând obsesiv şi epuizant aceleaşi motive şi teme (autenticitate, trăire, transcrierea experienţei viscerelor, dezvăluirea fără nicio „mediere” estetică a secreţiilor şi a corporalităţii supuse degradării şi mizeriei), poeţii generaţiei noastre par a fi ajuns foarte repede la o limită. Cei mai mulţi dintre observatorii neimplicaţi (adică dintre cititorii, câţi or mai fi ei, ai poeziei care se scrie în limba română la-nceputul secolului XXI) au, fără îndoială, impresia unei mari „înghesuieli în fetidele saloane” (expresia îi aparţine unui alt poet al acestor ani, Dumitru Bădiţa).
În poezia feminină tânără se suferă enorm, pe marginea destinului biologic, al feminităţii resimţite ca slăbiciune, dar şi ca sursă de putere nelimitată (Power Puffs ţinând în mâini cravaşe, îmbrăcate în costume de piele), pe chestiuni sociale (Vlădăreanu, Drumea) sau chiar politice. „Jupâniţele” anilor 2000 au invadat paginile propriilor cărţi şi ale antologiilor alcătuite la repezeală („Generaţia 2000” a profesorului Mincu e un astfel de exemplu) scandându-şi cu o poftă demnă de călugăriţele vesele de la Tanacu masochismul, durerea şi greaţa. Ceea ce e, de fapt, dincolo de poeme întregi reuşite, o tactică veche de tot de a ajunge la inima unui cititor, astăzi mai mult decât oricând în trecut, plictisit de literatură şi dornic să audă / citească lucruri spuse direct, ca-n „ştirile de la ora 5”. Cu alte cuvinte, „grosul” poeţilor zis „douămiişti” (ba chiar unii dintre cei mai buni, precum sunt Ianuş sau Sociu) recurg la cerşetorie pe faţă!
Nu este greu să ne dăm seama că masochismul şi constanta autoflagelare a eului poetic din versurile acestui volum, imaginile groteşti ale propriului sine sunt, de fapt, un strat gros de fard, cosmetizarea unui narcisism înnebunitor.
Oana Ninu a debutat bine (la fel de bine ca Miruna Vlada cu un an mai devreme, cele două poete având, de altfel, destule în comun), cu o carte pe care nu o putem ignora şi care constituie o promisiune. Faptul că Mandala a fost un hit al anului trecut spune multe despre felul în care se modifică de la an la an optica în privinţa modelor literare. De unde, apărute în reviste, versurile Oanei Ninu fuseseră aruncate de mulţi literaţi în oala sub presiune a acuzaţiei de pornografie, aceleaşi poeme strânse într-un volum de 90 de pagini (cu o postfaţă rizibilă a editorului) au primit o sumedenie de ovaţii, laude şi premii („Tomis”, „Mihai Eminescu”, „Iustin Panţa”). Ceea ce arată că aici, între Carpaţi şi Mare, ne schimbăm foarte uşor gusturile şi „comandamentele morale”…
În concluzie, narcisismul este, la Oana Cătălina Ninu, drapat de faldurile înşelătoare ale derizoriului şi ale informului, întreaga „regie” a acestei cărţi e ostentativă, iar vocea poetei joacă „tare”, la graniţa cu isteria. Spontaneitatea lipseşte, jocul autoarei este de o gravitate care nu dă semne că ar mai putea fi îmblânzită cât de cât. Iar rezultatul este o construcţie din punct de vedere tehnic reuşită, un cub al lui Rubik pe care suntem invitaţi să-l rezolvăm şi care, atunci când nu devine de o fadoare insuportabilă, poate produce senzaţia de adevăr şi frumuseţe (mă rog, aici avem o frumuseţe „întoarsă”, o splendoare luată în răspăr) pe care o produce numai poezia valoroasă.
Dar, dacă vrea să fie o poetă bună, Oana Ninu trebuie să fie mai atentă la calitatea „înscenărilor” din poezia ei. şi să o preocupe mai puţin „poza”. Oricât de bine retuşată şi de atrăgătoare ar putea aceasta să pară la un moment dat.