Născută la Mangalia şi afirmată la început în cenaclul lui Mircea Ţuglea de la Liceul „Mircea cel Bătrân“, tânăra Oana Cătălina Ninu, publicată în revista „Paradigma“ (după ce Marin Mincu i-a propus adoptarea numelui Ninu în loc de Ninulescu) şi apoi antologată, chiar înainte de debutul editorial, în „Generaţia 2000“ (Editura Pontica, 2004) a lui Marin Mincu, a speriat, se pare, pe toată lumea, prin scrierea ei sângeroasă, „invaginată“, aşa-zicând, şi printr-un soi de exces de feminitate cu intimităţi – chipurile! – din cale-afară de scabroase…

Trebuie spus din capul locului că percepţia critică dovedeşte actualmente miopii foarte mari şi, chiar şi atunci când omologhează şi premiază câte un tânăr poet (cum e şi cazul Oanei, deţinătoare a mai multor premii literare), rareori face şi dovada că ar cunoaşte bătaia exactă a demersului acestuia. Oana e practic înţeleasă contradictoriu şi omologată pe orbeşte, când nu e răstălmăcită, printr-un soi de „frumuseţe a urâtului“.
Adevărul e că tânăra poetă reinvestighează cu mare curaj „mandalic“, printr-o concentrare pe care nimeni nu i-ar bănui-o, teritoriul misterios al corporalităţii femininului şi aduce date complet noi, foarte profunde, despre această zonă, dintotdeauna cunoscută, numai că greu recognoscibilă, dintr-un fel de miopie apocaliptică generalizată. Ea îşi scrie o „mandală interioară“ proprie, punând la bătaie numai atât cât trebuie din propria-i biografie cât să dea nota de autenticism necesară textelor, dar sondele ei în teritoriul corporalităţii sunt mult mai adânci decât cele cunoscute până acum în poezia noastră feminină.

Adolescenta pe cale de a deveni femeie n-a fost scrisă, cel puţin în ipostaza aceasta, niciodată aşa cum o face Oana Ninu. E şi greu de cunoscut ce se petrece înlăuntrul unei zone considerate până acum inavuabile, pline de suferinţă, şi trebuie efectuate, cum spune însăşi poeta, alte „studii de estetică“, cu mult mai implicate. Imaginile textelor ei, oricât de rebarbative gusturilor noastre bătătorite de obişnuinţă, sunt toate explicabile şi neaşteptat de exacte. Se cunoaşte până acum, am putea spune, doar la modul paradoxal-jucăuş imaginea de sine a adolescentului, proiecţia de sine exagerată şi anarhică, mai mult ca o ciudăţenie simpatică, niciodată aprofundată. Însă până la momentul găsirii de sine, încheiat adesea şi cu mari eşecuri, se petrece, fie că vrem să admitem sau nu, o adevărată catastrofă, un fel de „moarte“ sufletească în care totul e inedit la modul obscen şi chiar fetid. E o criză teribilă de impuritate înainte de orice altceva şi chiar proiectata întâlnire dintre sexe, precum şi problematica întâlnire cu transcendenţa – ambele suprapuse – apar extraordinar de tulburate, prin deplasări şi confuzii aproape nevrotice: „sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului aştept să vii peste mine şi să cazi/ în falie ca într-o mlaştină eu să trag fermoarul şi degetele să-mi împungă nevrotic pielea/ ca nişte coarne de melci atunci voi fi frumoasă şi pe dinăuntru/…/ nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri“. Semnele trăite ale propriei experienţe interioare se decodează stângaci, aproape fără reper, în atribute deformate, moartea şi erosul, spiritualizarea şi eşecul reproducându-se halucinatoriu şi dezechilibrant, în elemente foarte concrete şi concomitent indescifrabile. Imaginaţia proiectează proliferând numai în „roşu şi negru“; „sângele şi „întunericul“ sunt şi motivele recurente ale textelor Oanei, venind parcă din drama orfic-obscenă a unui Hades al cărui iz îl simţim, dar nu-l putem niciodată numi. Adolescenta face cu sine experienţe oarecum sadice (pe care însă poeta, foarte lucidă, cum am văzut, le numeşte „studii de estetică“); în ele bărbatul şi Dumnezeu-Tatăl sunt nişte proiecţii spăimoase şi punitive, imposibil de integrat, ca în poezia Silviei Plath: „injecţii cu gentamicină şi secreţii vaginale dincolo de uşă e dumnezeu/ se spală singur pe picioare se rade în cap îşi tatuează cruci zbiară la/ mama să scoată rufele pe sârmă prinde cămăşi una păstrează mirosul tău/ de carne crudă albă“.
Propria anatomie este prospectată şi suspectată în dimensiuni ce nu sunt numai aberante, cum pare la prima vedere, ci de-a dreptul abisale. Misterul eventualei gravidităţi posibile, sacre şi impure, este înţeles stângaci şi anapoda. Sexul e ceva sacru-obscen: un nod gordian ce rămâne mereu netăiat. În paranteză fie zis: e de neiertat, la lectură, să mai facem confuzie între obscenitatea sacră şi cea vulgară. Conştientizarea corporalităţii feminine, venită intempestiv, seamănă cel mai patent cu o pedeapsă iraţională pentru o vină obscură, pentru care nu există iertare. Orice intruziune asupra propriului trup – fie şi o injecţie! – este deja înregistrată ca o osândă imposibil de acceptat. Adolescentul-femeie e o fiinţă extrem de suspicioasă, un androgin cu sentimente bipolare, cu complexe de vinovăţie din cale-afară de primitive şi se osândeşte pe sine cu o rară cruzime tot timpul. Trupul şi sufletul se află în stadiul de moluscă, se confundă într-o mare de autoerotism în care „tu“ indică de fapt eul necunoscut, nedezvăluit şi nefixat şi în care „femeia-foarfece“ se „castrează“ inconştient printr-un act de negare concomitent cu unul de cuminecare cu sine (vezi secvenţa 3, pag. 19).
Poemul amplu al Oanei Ninu, numai aparent monoton, cu cele trei cicluri ale sale („Mandala“, „Nu te mai preface, Ana“, „Nu e timpul fato“) şi cu un epilog („Pentru o apocalipsă a interiorului“) reprezintă însă mai mult decât am reuşit noi să spunem până aici. Este evident că avem în faţă umanul văzut pe partea feminină, printr-o neaşteptată viziune „mandalică“ în care Scriptura însăşi se dezleagă. Femeia ancestrală, altfel spus, Eva însăşi, este o stare de păcat originar, dotată de la începuturi cu povara conştiinţei impurităţii grefate în fiinţa ei şi în propria-i fiziologie-psihologie imposibil de ridicat. Universul tot este stigmatizat de propria ei existenţă, adică e văzut dintr-odată ca fiind de speţă iremediabil tragică, iar ea nu se poate „cumineca“ cu misterele lumii decât adânc vulnerată de faptul că născând condamnă perpetuu lumea la spectacolul impur al descompunerii şi al morţii. Ca să facem o paranteză, vom spune că în acest punct însăşi Scriptura se dezleagă simplu, printr-o epifanie apocaliptică: Eva nu i-a transmis lui Adam ispita păcătuirii, ci exact invers, o conştiinţă crâncenă a păcatului, secretul ei inavuabil, pe care numai ea putea să-l deţină. De aici „boala“ inomabilă pe care poeta o detaliază pas cu pas, gest cu gest, într-o spovedanie fără sfârşit, în ipostaze mereu inedite, care cititorului neprevenit i se pot părea simple capricii. Trupul – dar şi scriitura trupului, cu atât mai crâncenă – este înregistrat oarecum schizofrenic: el e cel care mărgineşte toate celelalte obiecte, speriindu-şi şi fascinându-şi posesoarea, care, terifiantă, îşi prescrie la nesfârşit reţete fanteziste, paleative bine ascunse, leacuri drastice, însă fără folos: „nu mai ştiu să scriu mi-am rupt mâinile şi le-am lipit de oglindă în loc de rame/ am înnodat venele aproape de tavan m-am strecurat sub picioarele tale în urma mea/ cocoloaşe de hârtie dâre negre-sângerii secreţii închegate/ mă târăsc pe burtă să-mi ucid viermii intestinali mă împing în coate înghit pietre/ şerpii mă disecă pe dinăuntru miroase a coji de portocală pântecele mi-e găurit de/ sute de ace groase ruginite mă tăvălesc pe cuie îmi sărut burta o scuip dau cu pumnii în ea…“. Boala internă a Evei seamănă numai întâmplător cu o perversiune oarecare sau cu o moarte mimată. Ceea ce nu se ştie sau se recunoaşte mai dificil este că agresivitatea faţă de sine şi oroarea de sine, dorinţa de a se „exfolia“ şi a se excava, de a „scobi“, aparent needucat, dincolo de epidermă, ataşamentul secret amestecat cu oprobriu, gustul sofisticat-pervers de a mânca „mărul crud tăiat în felii“ sunt departe de gestica pur acrobatică sau „pornografică“ şi ţin în mod atavic de conştiinţa obscură, dar foarte netă a Femeii că înainte-i se desfăşoară păcatul umanităţii carnale, obscenitatea morţii pe care ea o declanşează fără voia ei şi pentru care nu există salvare: „îmi introduc degetul în vagin şi nu găsesc ieşire“. De aici greaţa perpetuă faţă de propria-i frumuseţe, maculată de ceva imposibil de justificat sau de ocolit. Eva nu va mai putea fi „doctă“ niciodată în sensul solemn al scrierii şi nici nu va avea graţie; scrisul ei va rămâne imund şi nelegiuit. Misterul cărnii va fi mereu aprofundat pe viu, prin „decojire“, într-un spectacol ce va părea pururi oribil, oricât ar fi de acoperit. Adam rămâne un mic copil în ale păcatului, în comparaţie cu Eva: „decojesc pieliţa unei felii de portocală înăuntru carnea se vinde la gram/ carnea mea e albă şi păroasă a ta e doar albă a portocalei e roşie şi e carne/ pieliţa mea am întors-o pe dos e ca o scufie de păstârnac din care ies fire mari/ şi greţoase/…/ ruj strident şi degete neastâmpărate scormonindu-mi în trup/ nasul meu se dilată de-o palmă în curând va naşte pieliţa s-a rupt inegal/ mi-o lipesc cu sânge pe burtă în curând va naşte nasul se bosumflă şi-şi mângâie/ copilul…“ Se fac experienţe cu fragmente de trup, cu pieliţe, unghii, resturi anatomice. Orice crâmpei trupesc pare a conţine o „sarcină“ în creştere, cu perspectiva îmbătrânirii şi a vicierii monstruoase. Până şi fuga în spaţiul închis al bibliotecii are ceva gelatinos, „lipicios“, murdar. Scrierile par a consfinţi murdăria în loc s-o sublimeze. Moartea – trebuie spus – nu mai poate fi sublimată de nici o estetică: e un amalgam crud de spaimă şi carne descompusă, greu de redat în cuvinte, iar universul întreg (luna, marea, cerul) e poluat în chip de nedescris: „moartea ne râcâie cu unghiile netăiate pe spinare unghiile mele au înţepenit/ pe grilajul de carne dinlăuntrul tău/…/ pojghiţa lunii devenind tot mai compactă şi apa asta roşie/ impregnată cu pene şi conserve desfăcute mai adânc se ghemuieşte o carcasă metalingvistică…“. Dorinţa de a se căuta în permanenţă „mai adânc“ e un fel de comandament sumbru, un fel de intimare divină la cădere, dată femeii şi prin ea, menită tuturor urmaşilor, fără excepţie – şi la orice nivel: „mai adânc îmi spui şi mă dau peste cap sub covor mama zgârmă după picioare divine/ lanţuri trofice sau uniunea europeană mai adânc nu e un refren mai adânc stau cu trei degete înăuntru/ două în afară miroase a peşte şi a vise împuţite mai adânc calea victoriei şi pliurile oglinzii/ între care mă glisez goală cheală cu cartea între pulpe cu tine în cărbune/ cu părul de 1m pe burtă cu burta tăiată cu firele de păr răsfirate ca o sepie/ înăuntru“. E o viziune de „gheenă“, aceasta, împinsă până la limite: singura „revelaţie“ ce poate fi scrisă – deoarece e ascriptibilă, se pare – geniului feminin, ca să spunem aşa.
Volumul Oanei nu e o adunătură de texte; e un drum de calvar feminin. În el e femeia arhaică, magică, crudă, obscură. O Ană, cum spune poeta; nu o Marie feciorelnică – poate ca în volumele Angelei Marinescu (iar alte trimiteri la această poetă trebuie să cadă de la sine!), sacralizată cu mare greu, abia în finalul, aşa de ambiguu şi totuşi aşa de grăitor, al volumului, unde poeta polemizează aproape deschis cu cei ce n-o înţeleg: „cu greu răzbat până la mine urletele voastre că nu trăiesc ceea ce scriu/ cu paşi imprevizibili vine pe la spate o călugăriţă tânără/ cu mătăniile atârnând între sâni/ o călugăriţă tânără îmi taie brusc/ părul“. Din punctul nostru de vedere, această „tonsură“ finală ar putea să nu fie decizia către sterilitate, către asceză, ci semnul propriu-zis de consacrare a rebours a abisalului feminin. Conştiinţa dificultăţii unui asemenea demers poeta o vădeşte şi prin moto-urile, deloc întâmplătoare pe care le conţine cartea şi mai ales prin versetele din Apocalipsa lui Ioan. Prin viziunea ei, Oana Ninu lasă mult în urmă orice Juventus mai vechi şi-şi depăşeşte, probabil, mai toate colegele ei din generaţia douămiistă.