Poezia cea mai tînără (de multe ori scrisă de femei) a descoperit Apocalipsa (zilelor noastre). Mai exact: „evenimentele” din decembrie 1989 – dupa şaisprezece ani se vede tot mai clar – au înlocuit Gulagul cu Apocalipsa. Nu ştiu de ce se clamează că poetul nu e realist. Sigur că a vedea apocalipticul într-un băţ de chibrit care nu se aprinde nu e chiar …politically correctness.
Însă la noi sunt zilnic brichete, becuri, faruri care nu se aprind. La noi sunt străzi şi parcuri şi librării şi legi şi partide în bezna cea mai perfectă. Aşa că „faliile”, „pliurile”, „fisurile” – aşa cum observă şi Nicolae Ţone, postfaţatorul cărţii* – nu sunt decît sucite sublimări ale silnicului real şi sensibilitatea ultragiată şi dezabuzată a tinerilor nu au cum le evita. Adolescenţa carnală cu insaţietatea ei umple multe pagini; ea este melanjată adesea cu aluzii la spasmele sociale, şi dacă aceste versuri cantoneaza uneori în zona sordidului („daca eşti bărbat sau femeie dacă îmi vei linge mîna sau mi-o vei tăia precum/ cîntăreţilor castraţi mai rămîne doar să-ţi faci un prosop din pagini de cărţi lipite cu scuipat/ să te-nfăşori gol în el să stai în vitrină la/ biblioteca judeţeană”), trebuie spus că aproape imediat poeta ştie să îşi ia revanşa printr-un revelator detaliu existenţial ce ridică miza lirica şi expresivă a conglomeratului poetic („viaţa noastră o succesiune de articole de ziar tăiate şi lipite aleatoriu/ vinişoarele de pe sîni vor fi venele copilului meu/ tot aşa cum tu eşti lipit de mine deşi eşti la bucureşti”). Căci majoritatea textelor sunt conglomerate, aglutinări ale fluxului scriptural, înglobînd obscure dialoguri contrapunctice cu citate, uneori ironice, alteori înadins plate. O polifonie barbară, voci care ies parcă din gurile unor personaje atîrnate cu capul în jos, nebunia şi dramatismul gravurilor lui Goya : „azi mi s-a scurs sînge negru din burtă un suvoi ca o sfoară cu noduri / pe care o deşir la nesfîrsit pînă fac bătături în palma şi scriu ca să uit că nu traiesc/ pe pereţi desenez linii neregulate lucrez cu cuţitul în placentă e linişte şi mai simt/ pe sub unghii dendritrele mamei batrîne şi trupul ei încreţit scurgîndu-se-n mine/ ca-ntr-o canalizare îmi plesneşte capul şi din el se desprind un fetus cu gheare încîrligate/ îndoite în exterior cu capul cît o boabă de piper”.
Deosebirea esenţială faţă de arghezienele flori de mucigai este aceea că atunci estetica urîtului era strict delimitată la spaţiul punitiv al închisorii sau, ma rog, era plasată într-o zonă periferică a fiinţei, pe cînd acum ea are amploarea şi profunzimea unei apocalipse generalizate. O apocalipsă împrejurul nostru, cît şi o apocalipsă launtrică: „suntem tineri cosmine şi tinereţea asta ne sugrumă cu/ disperarea şarpelui căscîndu-şi avid gura/ cu prada înţepenită între vertebre/ suntem tineri şi nu mai trebuie decît să mărturisim să ne descleştăm dinţii/ vom mărturisi totul totul visele noastre bolile urmele de pe trupuri/ iubirile crestate cu cioburi pe cornee sinceritatea este boala secolului/ cu sinceritatea asta ca un magiun tu îmi mînjeşti mîinile”.
Dacă această sinceritate adolescentină va rezista cumplitei erodări a timpului şi dezamăgirilor provenind de la semeni avem suficiente dovezi a crede că Oana Cătălina Ninu va putea deveni un nume în poezia română. Deocamdată ea este un foarte promiţător debut şi, dincolo de teribilisme şi contaminări inerente, filonul ei principal e unul autentic, necontrafăcut. Însă droaia de motto-uri în nu ştiu cîte limbi e plictisitoare şi pretenţioasă, indicînd un început de snobism, lucru de care ar trebui să se ferească.
