Îmi amintesc reacţia unui prieten care, pus în faţa unui terţ suferind (lăcrimând şi blestemând entităţi numai de el văzute, mirosite, auzite), l-a privit preţ de o clipă şi a exclamat, întorcându-i spatele: „Ce să-i fac, toţi suferim”. Cinism, aţi putea spune… Sau poate o acceptare lipsită de idealism a condiţiei umane. Am început astfel ca urmare a unei senzaţii apăsătoare pe care mi-o transmit în ultimul timp poemele din ce în ce mai tinerilor debutanţi. Aceeaşi ocolire incantatorie a unei vagi nevroze depresive, aceeaşi „scaldă” în apele grele ale melancoliei agresive, torente verbale revărsate asupra unui cititor ajuns în cele din urmă să respingă empatia la modul visceral. Şi dacă tot am ajuns la domeniul viscerelor, parcă nu mă mai interesează nici ce crede o fată de 19-20 de ani despre vaginul său transformat în metaforă constitutivă a unui volum de poeme.

Autorul unei astfel de cărţi, în cazul nostru foarte tânăra Oana Cătălina Ninu, pare convins de faptul că dă glas unor mari adevăruri, că trebuie să zguduie lumea din temelii prezentându-i ca imagine apocaliptică un Styx al scurgerilor vaginale: „ascult muzică pe întuneric I’m not a horse să-mi rup cu dinţii pielea neagră de pe piept/ şi să rânjesc când te călăresc şi port pinteni acele au o lungime de / 5,57 cm injecţii cu gentamicină şi secreţii vaginale dincolo de uşă e dumnezeu/ se spală singur pe picioare se rade în cap îşi tatuează cruci zbiară la/ mama să scoată rufele pe sârmă printre cămăşi una mai păstrează mirosul tău/ de carne crudă albă salivez până mi se lipeşte limba de calorifer…”.

Cred că ar trebui să precizez că la mijloc nu este în nici un caz un exces de pudibonderie – nu pierd niciodată de a reciti romanele „hard” ale lui Bataille, revin cât pot de des asupra lui Genet, ba chiar am ajuns la convingerea acestuia din urmă că Henry Miller e un „sac de vărbărie goală” – ci o saţietate indusă de avalanşa de tineri poeţi practicând aceeaşi denundare menită să producă revelaţii… Chiar morga acestora, semnalând posesiunea unor adevăruri destinate doar iniţiaţilor, biete truisme în fapt, a devenit o mască multiplicată la infinit pe trotuarele literaturii. Nu spun în nici un caz că Oana Cătălina Ninu este lipsită de talent sau de organ poetic, însă imaginile care-i reuşesc, tensiunea pe care izbuteşte s-o acumuleze se aneantizează în contact cu expresia „vaginalităţii” omniprezente. Pansexualismul de care vorbea Dan C. Mihăilescu se transformă deja într-o masturbare febrilă, sterilă, incapabilă de a „comunica” altceva decât neputinţă. Neputinţa de a intra în comuniune cu Celălalt, neputinţa de a ieşi din propria fiinţă, de a clădi. Avem de-a face, cred, cu acceaşi poezie egoistă pe care am găsit-o şi la Urmanov: „dunga subţire de lumină dintre draperii falia ta care se întredeschide roză caldă/ pe pantalonii ăştia de pijama îmi şterg degetele pline de sânge mi le bag în gură scuip cheagurile/ când eram mică îmi sugeam degetul mare şi mătuşa spunea că mi-l taie mi-am tăiat eu altceva/ mi-am tăiat părul dintre pulpe părul îmi ajungea până între pulpe nu aveam nevoie de lenjerie intimă/ sau de oglinzi şi ochelari îmi sfâşiam pupilele cu epilatorul să stau mereu trează să observ/ fiecare mişcare fiecare tresărire a sufetului meu înghesuit bine între labii…”

Aş putea apela totuşi la locuri comune, spunând că nu este nimic altceva decât teribilism specific vârstei, că fascinaţia exercitată în adolescenţă de către moarte, putrefactio, trup în toată mizeria sa nu sunt decât teme ce vor trece prin transformări ulterioare, devenind de nerecunoscut. Mi-e teamă însă că publicarea unui astfel de volum, întâmpinarea sa cu temenele de către anumiţi „creatori de opinie” nu foarte îndepărtaţi ca vârstă, aduc cu ele îngrădirea acestei evoluţii.

„Poza ta în sepia mon amour e un fum în jurul gleznelor mele subţiri”. Aş vrea să păstrez acest unic vers din volumul Mandala şi să cred că acesta este drumul(tot ca un fum) pe care Oana Cătălina Ninu îl va urma. Aş vrea să cred că premiul Prometheus pentru astfel de imagini i-a fost acordat şi nu pentru imaginea penibilă a sufletului înghesuit între labii.

Mandala este pusă sub semnul unor fragmente cutremurătoare din Lady Lazarus a Sylviei Plath şi a unor cuvinte din Scott Fitzgerald. Tutela Sylviei Plath, adoptată de mai toate poetele militant feministe, pare aici mai curând o poză: nimic din liniştea sepulcrală ce învăluie poemele scriitoarei sinucigaşe (aici ne amintim „poietica” teoretizată de Plath – actul scrierii trebuie să aibă loc între patru şi opt dimineaţa, când tăcerea aminteşte de moarte, când lumea se reduce la pereţii coşciugului), nimic din concizia tăioasă a acelor versuri. Cuminecăturile Oanei Ninu par mici parodii pe lângă „săgeţile” modelului. Poezia este aici laxă, o masă amorfă, bolborosind pe focul „artificial” al unei lămpi cu spirt: „bucureştiul prin care te plimbi fără nimic pe sub fustă/ bucureştiul cu cruci albite şi dumnezeu pitic lingându-şi rănile/ bucureştiul decojind succesiv foiţele de ceapă de pe cupola bisericii/ babele chioare îmbrâncindu-şi colivele pentru soldaţii lor roşii/ morţi la datorie cu darabalele atârnând cuminte între pulpe toaca lucioasă”…

Oana Cătălina Ninu practică o poezie în care imaginea capătă un rol esenţial: atunci când recurge la notaţia acestor instanţe coşmareşti îmi pare cel mai credibilă. Nu atunci când teoretizează liric alteritatea adăpostită de carcasa trupului, atunci când deconstruieşte gemelaritatea sau când analizează feminitatea „incipientă”. În plus, cred că postfaţa scrisă de Nicolae Ţone ar merita o cronică separată. „Cum actul critic devine ficţiune pură” s-ar putea numi. Dar despre asta, altă dată…