Tot aşa cum nu ştim ceea ce este spirit, ignorăm şi ceea ce este corp; vedem unele proprietăţi; dar care este subiectul în care aceste proprietăţi sălăşluiesc? (Voltaire, Dicţionar filosofic, trad. Anca Delia Comăneanu)
Literatura SF şi-a făcut întotdeauna timp pentru tema „hoţilor de trupuri”. Corpul este un accesoriu; un subiect abil îl poate lua în stăpânire pentru a-l locui şi a dispune de el. Despărţirea, executată fără vreun joc de batistă, lasă în urmă un cadavru sau un zombi: asta se întâmplă de regulă. Ca oricare alta, regula poate suporta amendamente, dizolvări sau schimbări de poziţie. Să le încercăm pe ultimele.
Ce s-ar întâmpla, deci, dacă nu corpul, ci subiectul ar fi un accesoriu? Sau nici măcar un accesoriu, ci o pauză? O strungăreaţă? Pentru a face ipoteza mai vizuală, voi extrage din pachet două cărţi.
(i) Tocmai subiectul lipseşte din poezia cu care Oana Cătălina Ninu debutează în Mandala. Nu în sensul că că nu ar spune nimeni eu în poeme; şi nici în sensul că acest eu nu ar include calificări corporale sau psihologice. Subiectul lipseşte în exact aceeaşi măsură în care dintr-o imagine compusă în oglindă nu va curge în veci sânge.
Principiul după care sunt compuse poemele din Mandala este identic cu acela care dirijează încropirea unui dispozitiv vestimentar: asortarea. Deşi ca poetă este momentan irelevantă, Oana Cătălina Ninu este, nu mai puţin, tot ca poetă, trendy. Ea are instinctul a ceea ce merge acum: unori corporale care metonimizează sarcastic sexualul trivial, incomplet, nesatisfăcător, dar nu mai puţin denotativ; poze faţă-profil ale depresiei, prietena-mea-cea-mai-bună; şocuri medicamentoase sau injectabile aplicate aceleiaşi depresii; travelling –uri într-o conştiinţă de preferinţă schizoidă, spasmofilă, labilă, sensibilă; ciorchini imagistici, vag epici, strânşi pe coceanul disponibilităţilor anterioare: „nu mai ştiu să scriu mi-am rupt mâinile şi le-am lipit de oglindă în loc de rame/ am înnodat venele aproape de tavan m-am strecurat sub picioarele tale în urma mea/cocoloaşe de hârtie dâre negre-sângerii secreţii închegate/ mă târăsc pe burtă să-mi ucid viermii intertinali mă împing în coate înghit pietre/ şerpii mă disecă pe dinăuntru miroase a coji de portocale pântecele mi-e găurit de/ sute de ace groase ruginite mă tăvălesc pe cuie îmi sărut burta o scuip dau cu pumnii în ea/ ondulaţii electrice irizează în pereţii interiori decojesc pielea cornoasă de deasupra/ mă ustură ca o rană deschisă respir şi degetele tale scormonesc în gol”.
Toate acestea, odată identificate, pot aglomera un şifonier; şi, desigur, şi un volum de poeme. Mandala este, într-adevăr, plină ochi – din păcate, doar cu marote flasce, neinervate: umplutură din care a fost chiuretată orice formă de subiect autonom. Inventarierea umpluturii epuizează volumul şi-l face de neocolit, măcar pentru istoricii literari interesaţi de poezia milenaristă: fie şi doar pentru că disecţiile se fac, de regulă, pe cadavre.
(ii) Dacă Oana Cătălina Ninu a poftit la şifonierul milenariştilor, Ana Maria Mosora a dat atacul la scrinul bunicii.[…]
