Titlul volumului de debut al Oanei Cătălina Ninu (cîştigătoarea concursului de poezie Prometheus, ediţia 2004) ar putea să surprindă. Mandala este locaşul lui Buda, un loc al armoniei sufletului luminat de înţelepciune, în care se întâlnesc iluminaţii, pentru săvîrşirea riturilor şi neofiţii, pentru a străbate etapele iniţierii. Mandala îi permite iniţiatului să descopere linia care uneşte macrocosmosul (Universul, tot ce ţine de exterioritate) de microcosmos (propria sa dimensiune fizică & spirituală). Altfel spus, mandala este calea prin care EU-l iniţiatului se armonizează cu tot ceea ce îl înconjoară. În ultimă instanţă, corpul este mandala interioară a fiecăruia.  Mai nimic din această amplă armonie universală nu pare a se regăsi în tenebrosul volum al Oanei Cătălina Ninu. Prima tentaţie a celui care citeşte această carte este aceea de a o lua drept o anti-mandala. Dincolo de aceste concluzii, rezultate din înţelesurile ultime ale mandalei trebuie ştiut însă că există mai multe variante ale budismului  şi, implicit, mai multe tipuri de mandala. Toate au însă în la bază următoarele patru postulate: 1. Omniprezenţa în această lume a dezechilibrelor sau a insatisfacţiei (totul, în lume, este suferinţă); 2. La originea dezechilibrelor/insatisfacţiei universale se află ignorarea de către cei mai mulţi oameni a cauzelor lor (acestea sînt dorinţele & legăturile); 3. Pentru eliberarea de  dezechilibre/insatisfacţii este ncesară combaterea ignoranţei şi înţelegerea mecanismelor de producere a acestora; 4. Calea lui Buda (cele opt etape spre Înţelepciunea Ultimă) diversele etape spirituale ce trebuie urmate de neofit în cadrul iniţierii pentru eliminarea dezechilibrelor/insatisfacţiei şi atingerea deplinei armonii cu Universul.

Tonurile sumbre, imaginile de apocalips modern din poezia Oanei Cătălina Ninu au şocat şi continuă să şocheze. Multă lume se arată oripilată de risipa de sânge, spermă, salivă, unghii contorsionate, mirosuri pestilenţiale, organe sexuale şi alte părţi ale trupului uman etalate indecent, ca în laboratoarele de medicină legală, din lirica acestei graţioase domnişoare de douăzeci de ani, aflate în primii ani de facultate. Este clar că, cel puţin din poezia celei mai tinere generaţii, a fost aruncată orice urmă de romantism şi, dacă apocaliptic nu eşti, nimic nu eşti. Cu posterele lui Marilyn Manson pe perete şi muzica trupei Creadle of Filth în căşti, îmbrăcaţi în negru, cu brăţări de piele la mâini şi în jurul gâtului, poeţii “generaţiei copiilor fierţi în mămăligă” (apud. Dan C. Mihăilescu) dau lumii de azi chipul grotesc şi debusola(n)t al unui fără de sfârşit coşmar (post)modern.

Mandala Oanei Cătălina Ninu este aceea a armoniei perfecte dintre un EU debusolat, instinctual, bântuit de nevroze, angoase, visceralitate şi un univers (bucureştean), grotesc, întunecat, sumbru, înspăimântător. Citit în afara contextului, fiecare poem al Oanei Cătălina Ninu este o mărturie despre  existenţa traumatizată a unui tânăr de azi rătăcit în coşmarul unei lumi decerebrate, aflate la cheremul simţurilor (monstruoase). O poezie confesiune în care intensitatea trăirii (venită pe filieră Angela Marinescu) se îmbină cu suprarealismul combinatoriu specific memoriei şi fanteziei mereu capricioase ale Norei Iuga. Poemele din prima secţiune a cărţii, Mandala, ţintesc spre zonele apocalispului interior: “ascult muzică pe întuneric i’m not a horse să-mi rup cu dinţii pielea neagră de pe piept/ şi să rânjesc când te călăresc şi port pinteni ácele au o lungime de / 5.57 cm injecţii cu gentamicină şi secreţii vaginale dincolo de uşă e dumnezeu/ se spală singur pe picioare se rade în cap îşi tatuează cruci zbiară la/ mama să scoată rufele pe sârmă printer cămăşi una mai păstrează mirosul tău/ de carne crudă albă salivez pînă mi se lipeşte limba de calorifer/ îmi scobesc cu lingura uterul în cavitatea asta pot intra cu tot cu cap/ în crupa asta tu te ghemuieşti şi-mi zgîrii pereţii pînă la sînge/ interiorul grunjos e uns cu slănină apa şi uleiul nu se amestecă/ tu te umfli ca o meduză printre porozităţile mărului meu coajă tare gust/ dulce-acrişor infinitele tale membre îmi caută inima pe dinăuntru/ o inimă plată farfurie zburătoare/ îmi ascut căngile”.

În contextul mandalei totul dobîndeşte însă o altă semnificaţie. Visceralitatea devine revelaţie, trăirea pură este trecută prin filtrele lucidităţii, totul se transformă într-o viziune poetică şi are prea puţină importanţă dacă în realitate Oana Cătălina Ninu este bîntuită sau nu de obsesiile care răzbat dintre versurile poemului. Important este ca, în spiritul mandalei, microcosmosul (EU-l) să se integreze în macrocosmos (în cazul concret, lumea exterioară, Bucureştiul). Or, microcosmosul din poemul citat (şi din foarte multe altele), se încadrează perfect macrocosmosului, aşa cum este el imaginat de poetă în secţiunea Nu e timpul fato: „Bucureştiul prin care te plimbi fără nimic pe sub fustă/ bucureştiul cu cruci albite şi dumnezeu pitic lingîndu-şi rănile/ bucureştiul decojind succesiv foiţele de ceapă de pe cupola bisericii/ babele chioare îmbrîncindu-şi colivele pentru soldaţii lor roşii/ morţi la datorie cu darabalele atîrnînd cuminte între pulpe toaca lucioasă/ (…)/ sfîntul altar se crăcănează drept pe mijloc teasta ţi se crăcănează drept pe mijloc/ nu poţi nici măcar să arunci mîncarea uitată cu zilele în frigider/ sa resturile de carne moartă uitate cu săptămînile în tine/ strîngi din dinţi strîngi rahatul din faţa uşii aprinzi lumînări la morţi pentru cei vii/ (…)/ bucureştiul cu labe păroase se sprijină pe umărul tău/ bucureştiul te ţine de mînă şi ţi se face frică/ cerul umed şi portocaliu ţi se lipeşte de ceafă”. Versuri splendide, orice s-ar spune, chiar dacă viziunea care se degajă din ele nu este deloc una convenabilă celor care continuă să creadă în finalitatea  moralizatoare a artei.

Cu un microcosmos şi un macrocosmos precum cele din imaginarul poetic al Oanei Cătălina Ninu nu-ţi mai rămîne decît să te gîndeşti la sinucidere. Totul este negru în suflet şi în jur, nimic nu pare în măsură să ofere iluzia unei speranţe. Ieşirea din coşmar pare imposibilă. Înţelepciunea hindusă ne învaţă însă că pentru eliberarea de dezechilibre/insatisfacţii este necesară înţelegerea mecanismelor de producere a acestora. Altfel spus, este nevoie de luciditate pentru identificarea  surselor dezechilibrelor/insatisfacţiilor. Nu întîmplător, ultima secţiune a cărţii, trăiesc într-o continuă ficţiune sau pentru o apocalipsă a interiorului (în loc de epilog) este dedicată celui de-al treilea postulat enunţat la începutul acestui articol. Mai mult decît atît, ultimul poem al volumului se numeşte chiar Luciditate: „ luciditatea asta cronică stă încolăcită pe mine ca o crustă de carne/ pe întuneric scrijelesc pe dinăuntru o mandală fără centru/ şi mă simt ca-n pojghiţa apoasă dintre pui şi coaja de ou// (…)// trăiesc într-un creier ca o spiră neagră/ mă ghemuiesc aici ca un fetus în borcan/ din cînd în cîndciocurile reci ale puior ciugulindu-se pe spate/ unul cîte unul pînă la sînge şi loviturile tot mai dese/ spintecîndu-mi ţeasta// cu greu răzbat pînă la mine urletele voastre/ reproşurile voastre că nu trăiesc cea ce scriu/ cu paşi imprevizibili vine pe la spate o călugăriţă tînără/ cu mătăniile atîrnînd între sîni/ o călugăriţă tînără îmi taie brusc/ părul”.

Acesta este cel mai important poem în economia cărţii, adevărată profesiune de credinţă. El spune explicit ceea ce întregul volum sugerează: mandala Oanei Cătălina Ninu este una incompletă. Din ea lipseşte centrul, „înţelepciunea ultimă”, momentul deplinei armonii cu Universul, rezervat adevăraţilor iniţiaţi. Chiar şi aşa însă, înţelegerea poetei asupra apocalipsului contemporan (interior şi extrerior) o depăşeşte cu mult pe cea a celor care îi judecă poemele.

Inteligentă şi cultivată, posesoare a unei sensibilităţi puţin comune, şi a unui imaginar poetic de invidiat, Oana Cătălina Ninu este una dintre vocile foarte promiţătoare ale celei mai noi generaţii de poeţi români.